Copilul minte! Minciunile copiilor pot surprinde parintii. In cursurile de parenting pe care le-am urmat si in carti de parenting pe care le-am citit, s-a dezbatut problema minciunilor la copii si ce este de facut pentru a-i determina sa nu mai minta!
Parintii vor fi surprinsi sa descopere prima minciuna a copilului. Exista moduri diferite in care parintii pot aborda aceasta prima minciuna a copilului, care poate face diferenta intre un copil care va continua sa spuna minciuni, sau a-l ajuta sa spuna adevarul pe viitor!
Indiferent de varsta copilului, la doi ani si jumatate, patru sau zece ani, mica minciuna nevinovata va aparea, iar parintii au tendinta de a se infuria, crezand ca ii vor descuraja, sau chiar ii va pedepsi prin restrictionarea unor lucruri sau mai rau, pedeapsa fizica. Avem tendinta de a ne infuria si ne simtim dezamagiti de minciuna copilului.
Iata unele dintre intrebarile pe care le pun parintii, copiilor, cand mint!
“Cum ai crezut ca ma poti minti?
Nu ti-ai imaginat ca voi afla?
Asa te-am invatat eu pe tine? Sa minti? M-ai dezamagit!
Iar ma minti, nu este adevarat!?”
Minciunile copiilor sunt normale!
Specialistii spun ca minciunile fac parte din dezvoltarea normala a copilului. La fel ca in multe alte atitudini emotionale si comportamente ale copiilor, evaluam gresit comportamentul copilului si il consideram prost crescut, il judecam dupa “legile” pe care le-am invatat de la parintii nostri.
La fel se intampla si cand copilul are un moment agresiv, cand apare un capriciu sau cand impinge limitele, avem tendinta de a trece la actiune imediata si a stopa totul din fasa, crezand ca asta este solutia magica, simtindu-ne nerespectati de catre copiii nostri.
Creierul copilului nostru creste, se dezvolta zi de zi, prin procesari mentale din ce in ce mai sofisticate, prin emotii noi, si pentru a invata sa recunoasca si sa gestioneze emotiile, este normal ca copilul sa treaca prin etapa “minciuni”.
Minciuni inconstiente si minciuni constiente!
Copiii la inceput, nu isi dau seama de minciuna, o fac in mod inconstient apoi intervine reactia parintelui, intra in joc emotiile si chiar exemplul din jurul lui, iar minciuna devine constienta.
Exemplu de minciuna inconstienta:
“Nu am fost eu mami, nu am vasat eu laptele!”
“Mami, o pisicuta zbula, am vazut-o eu! A cazut si s-a lovit de gald, pentru ca si-a lupt alipa!(Din povestile”reale” ale lui David, 3 ani si 8 luni)”.
Cateodata copiii mici, spun povesti desprinse doar din realitatea lor, fiindu-le greu sa faca diferenta intre realitate si imaginatie!
In jurul varstei de 2-4 ani copilul este capabil de o minciuna inconstienta de tipul celor de mai sus, in care cuvintele au puterea de a determina realitatea. Pentru copil este simplu: Daca am spus ca nu sunt eu, chiar nu eram eu! Atat este de simplu in mintea lor mititica!
„Nu am fost eu” pentru noi, adultii, este o minciuna, dar pentru un copil poate reprezenta calea de schimbare a lucrurilor, o rezolvare a problemei aparute, ne stiind cum sa gestioneze stiuatia!
- Dar cum trebuie sa ne comportam in fata unei minciuni inconstiente, minciuna fiind lipsita de rautate sau premeditare!?
Cum procedez eu cu David cand se intampla accidente prin casa si da peste o cana, o sparge, si spune ca NU el a spart-o!
Ma concentrez pe rezolvarea problemei, nu pe faptul in sine, si ignor minciuna! Folosesc fraze de linisitire, in care evidentiez ca nu este o problema grava si Il implic in remedierea problemei. Curatam si stergem impreuna senini si jucausi!
“-Se poate intampla, si mie mi se mai intampla sa dau peste lucruri din neatentie!
-Hai sa luam matura si sa strangem impreuna gunoiul! Tu tii farasul si eu strang cu matura! Uite ce echipa buna facem impreuna!”
Nu il fac sa se simta vinovat si ii predau responsabilitatea in casa!
Minciuna constienta, incepe sa fie spusa la o varsta mai mare, intre 5 – 10 ani! Aceasta minciuna este tot o etapa in dezvoltarea copilului, in care copilul fabuleaza constient. Ii place sa fabuleze, sa povesteasca despre el si familia lui, si poate inventa prietenilor diferite povesti fictive, dar constiente!
Copilul este constient ca spune un neadevar, dar este la perioada in care traieste in fantezie si daca noi ca adulti, putem trece dincolo de aparente, nu vom gasi rautate sau lipsa de respect in aceste “gogosi” ale copilariei.
Copilul mint constient de frica parintilor, pentru a nu fi pedepsiti.
Sunt si cazuri in care copiii fabuleaza pentru a evada din realitatea nefericita in care se afla, copii care au nevoie de acceptare, care au nevoie sa evadeze intr-o realitate mai placuta!
Ce este de evitat cand apare minciuna la copil si ce este de facut pentru a-l ajuta sa spuna adevarul!
Noi parintii, consideram “minciuna copilului” un lucru negativ din start, in consecinta, devenim furiosi si incepem sa acordam o mare importanta evenimentului, crezand ca in acest fel ii vom determina sa renunte la acest obicei “rau”cat mai repede cu putinta. Ne putem simti dezamagiti de aceste fapte, ale copilului si putem crede ca am esuat ca parinti in cresterea unui copil corect si sincer.
Unii parinti recurg la pedepse, amenintari sau chiar violenta, ne stiind ca acest lucru nu ajuta, chiar inrautateste situatia. Copilul blamat, etichetat ca “mincinos” va continua sa minta si va incerca sa ascunda si mai vehement minciuna, va dezvolta o stima de sine scazuta si vinovatie accentuata!
Copilul va sti ca minte, dar nu va fi constient de emotiile ce l-au impins la minciuna, sta in mana noastra sa ii ajutam sa spuna adevarul si sa ii felicitam pentru adevarul spus si sa nu facem din acest eveniment o mare problema, tocmai pentru a descuraja minciuna! Copilul va fi dispus sa ne spuna adevarul data viitoare, daca noi il acceptam neconditionat, cu intelegere chiar si atunci cand greseste.
Sunt cazuri in care minciuna are radacini puternice in relatiile disfunctionale intre parinti si copil. Cel mai frecvent exemplu este cel in care copilul ascunde nota mica luata la scoala, de frica parintilor. In acest caz, copilul a dezvoltat o frica de reactiile parintilor si ascunde adevarul cu orice pret.
Daca parintii au exagerat in comportamentul fata de prima minciuna nevinovata a copilului si l-au pedepsit intr-un fel sau altul, acestia nu au facut decat sa creeze o frica in sufletul copilului, iar copilul a invatat ca trebuie sa ascunda cat mai bine minciuna, sa nu mai fie prins, continuand sa minta.
Daca relatiile sunt sanatoase emotional, intre parinte si copil, oferind acceptare, iubire neconditionata, conectare si confort emotional, si NU AUTORITAR, sansele sunt mici ca acest gen de minciuna sa apara!
Minciuna este o etapa din dezvoltarea copilului, nu reactiona exagerat, implica copilul in remedirerea problemei si educa-l sa respecte adevarul! Iar cel mai usor mod a ne educa copiii, este prin exemplul nostru.
Evitati intrebarile directe, care il imping pe copil la minciuna! “Alex tu ai baut tot sucul?” Copilul este pus in postura de a mintii de catre parintele care stia deja vinovatul!
Nu minti copilul, de multe ori noi, parintii, pentru a evita anumite situatii, spunem copilului minciuni “nevinovate”; – Nu putem merge in parc pentru ca este inchis!
– Au inchis la magazinul de inghetata!
– Copilul simte ca este mintit si ne va imita!
Copiii invata din puterea exemplului, iar prin acțiunile noastre le putem arata copiilor nostri o valoare de nepretuit: ca adevarul primeaza!
Parinte constient, incearca sa intelegi in ce perioada de dezvoltare este copilul tau, fii aproape de el, cu rabdare si acceptare. Minciunile vor disparea ca urmare a unei relatii de apropiere si incredere cu copilul tau! Citeste mai mult despre relatia armonioasa parinte-copil.
Mulțumesc că ai ales să urmărești blogul meu. Dacă ți-a plăcut articolul meu, și crezi că merită să fie citit de catre mame, tați si de ce nu, de către bunici, te rog dă-i un share pe Facebook.
