Noi, parintii, ne dorim ca atunci cand spunem ceva copilului sa ne asculte si sa faca imediat ceea ce ii cerem. Ar fi minunat sa se intample asta, nu-i asa? Atunci cand copiii nu se simt bine, nu se pot comporta BINE si cand incercam sa-i controlam devin mai neascultatori si noi mai aprig dorim sa-i controlam, crezand ca alte metode de cooperare nu exista.
Ne comportam autoritar din frica de a nu ni se urca copilul in cap. Nu-l ascultam, suntem anxiosi, ne repezim sa dam sfaturi, sa dam ordine, invinovatim, criticam, tinem predici interminabile si uitam ce este cel mai important: CUM SE SIMTE COPILUL NOSTRU.
Ignorand sentimentele copilului, emotiile lui interioare, ajungem la o comunicare dificila, formata din capricii, comportamente opozitionale, nemultumiri reciproce si multa furieeeee….
Citind mai multe carti de parenting si studiind metodele de cooperare cu copiii, mi-am dat seama de un lucru: eu nu stiam sa ascult fara a incepe automat sa dau sfaturi crezand ca fac ceea ce trebuie. Multi dintre noi facem acest lucru, nu doar cu copiii nostri, dar si cu prietenii, familia etc.
Atunci cand cineva imi impartasea o problema, imi venea natural sa pun intrebari nenumarate, sa aflu detalii si imediat sa sar cu sfaturi, nestiind ca acest lucru nu era tocmai cel mai potrivit mod de abordare cand cineva iti impartasea o problema. Am inceput sa ma pun in locul celuilalt si mi-am dat seama ca nu asta astept de la persoana careia ii impartasesc o problema.
Din fericire pentru mine, am inceput sa citesc si sa ma documentez inca de cand eram insarcinata si m-am straduit sa il cresc pe David cu intelegere si acceptare. Copiii au cea mai mare nevoie de ascultare, conectare, intelegere, empatie, validarea sentimentelor si iubire neconditionata. Daca doresti sa citesti mai multe despre conectarea cu copilul.
Exista o legatura directa intre modul in care copiii se simt, experimenteaza emotiile si modul in care se comporta. Copiii vor fi dispusi sa auda cu adevarat ceea ce le spunem si se vor comporta in consecinta, daca ii ajutam sa-si gestioneze emotiile si le validam sentimentele.
Si cum ii putem ajuta sa auda cu adevarat ce spunem noi? Acceptându-le emotiile!
Uneori chiar avem tendinta de a nega sentimentele copilului.
Iata un exemplu in care poate te vei recunoscute si tu:
Copilul: Mami sunt obosit,
Mama: Nu poti fi obosit, tocmai te-ai trezit din somn,
Copilul: (striga mai tare) Dar sunt obositttttt!!!!
Mama: Nu esti obosit. Esti doar putin somnoros. Haide, hai sa ne imbracam, ca intarziem la gradinita/scoala.
Copilul: (suspinand) Nu, nu, sunt obosit!
De cele mai multe ori se termina cu capricii si furie.
Iata cum facand acest lucru, le transmitem copiilor nostri ca nu trebuie sa aiba incredere in emotiile sale, ci in ale noastre!
Unul dintre cele mai grele lucruri cu care m-am confruntat in schimbarea mea de parinte constient, a fost sa numesc sentimentele si sa le accept, fara a da sfaturi sau a pune intrebari.
Recunosc ca nu mi-a fost usor, nu imi venea natural sa numesc emotiile, iar acest lucru m-a facut sa inteleg cat de dificil poate fi pentru un copil, sa gestioneze aceste situatii.
Am invatat sa-i accept sentimentele, sa le valideaz si sa-l ajut sa-si numeasca emotiile. Evit sa dau sfaturi, in acest fel, nu-l privez de experienta proprie in a gasi o solutie de unul singur.
Exemplu:
David se joaca violent cu o jucarie, o tranteste. Ii spun sa se linisteasca, dar el ma ignora.
David vine la mine si incepe sa tipe, aproape plangand, ca jucaria s-a stricat.
Cum as fi procedat – pe modelul parintelui neinformat
David : Mami, mami jucaria mea s-a rupt!
Eu: Pai e vina ta! Ai rupt-o. Ti-am spus sa te joci linistit si sa nu o trantesti. Nu iti mai cumpar jucarii ca nu stii sa te joci cu ele, asa te joci tu cu jucaria?
David: Mami repar-o!! Vreau alta jucarie noua!!
Eu: Nu! Nu poate fi reparata si nu iti voi cumpara nimic.
David: (plange) Mami vreau jucariaaaaaa! Cumpara-mi jucarie noua!
Evident, urmeaza o scena clasica de furie, tipete si eventual lovituri…..
Aplic metoda invatata – validarea sentimentelor
David: Mami, mami jucaria mea s-a rupt!
Eu: Oh, imi pare rau. Ti-a placut atat de mult aceasta jucarie. Esti trist ca s-a rupt.
David: Da … am aruncat-o si s-a stricat.
Eu: Ai vrut sa vezi ce se intampla daca o arunci.
David: Daaaa, ma jucam.
Eu: Acum intelegi ca daca o arunci se strica……
David: Da, dar hai sa o lipim, punem lipici mami? Nu o mai arunc!
Am lipit impreuna jucaria de plastic, iar el a revenit la joc fericit. Am rezolvat problema intr-un mod pasnic, fara ca eu sa-l cicalesc, sa-i tin morala, sau sa-i demonstez ca nu-i cumpar nimic. A gasit singur solutia si am rezolvat problema impreuna.
Faptul ca NU l-am acuzat, „e vina ta, ai rupt-o”, NU l-a mai pus in defensiva, sa se apere si NU a mai declansat dupa sine, reactia de furie si capriciu.
David s-a simtit inteles, i-am validat sentimentele, i-am numit sentimentul de tristete si in final a decis singur sa se joace calm, fara sa tranteasca jucaria.
Empatizati, ascultati, intelegeti, rezistand tentatiei de a INVINOVATI si SFATUI. Alege sa fii un parinte constient! Mai multe despre relatia armonioasa parinte-copil.
Sursa foto: unsplash.ro
Mulțumesc că ai ales să urmărești blogul meu. Dacă ți-a plăcut articolul meu, și crezi că merită să fie citit de catre mame, tați si de ce nu, de către bunici, te rog dă-i un share pe Facebook.
