Inchid ochii si in minte imi revin momentele minunate traite pe ulita satului de la bunici. Ce poate fi mai frumos….decat o copilarie fara griji, inconjurata de natura si animale. O copilarie libera, fara notiunea timpului si graba urbana. Suntem multi cei din generatia mea ce s-au bucurat de libertatea de la tara, dar putini dintre copiii nostri se mai pot bucura de o asa copilarie libera.
Incet, incet, satele, traditiile, originile noastre se sterg, trec anii peste noi toti si raman doar amintirile. Clipe, franturi din momentele de bucurie petrecute impreuna cu bunicii mei imi revin in minte…., si le astern pe foaie, ca ele sa nu se risipeasca, sa nu se destrame niciodata, sa ramana aici, scrise, sa fie citite si impartasite cu voi toti cei care va regasiti in ele.
Pe cand traia bunicul meu, accesul la tehnologie era limitat, telefonul nu avea camera foto, iar eu apelam la aparatul foto cu film pentru fotografii. Am multe fotografii facute in adolescenta mea cu bunicii mei, pe cand ii vizitam des, fiind deja pe cont propriu. Fotografii dragi, am si dupa moartea bunicului meu, am continuat sa imi vizitez bunica pana in ultima ei clipa pe acest pamant. Tehnologia a explodat si eu am fructificat din plin acest moment, am poze multe facute cu casa batranesca, ograda plina de gaini, cu ulita satului, fantana de unde beam apa, campurile inverzite, am imortalizat momente speciale cu fata batrana a bunici mele, cu mainile ei muncite ce au plamadit paine pentru noi.
Tataie era un om simplu, ce si-a lucrat pământul singur. Rar lua pe cineva sa il ajute la cules de vie sau la porumb. Un ajutor de baza era mamaie, care lucra cu el cot la cot. Tataie, lucrase la C.A.P. toata viata, avea o pensie mica, dar nu se plangea niciodata, intotdeauna spunea: „ne descurcam noi cumva”. Parca il vad cum scoatea caietul de socoteli din sertarul in care il tinea cu atata grija. Nu avea carte multa, facuse doar 4 clase, dar stia foarte bine sa socoteasca banii, tinea un registru de intrari si iesiri a banilor. Imi placea sa stau langa el, sa il privesc cum aduna si scadea pe acel caiet îngălbenit de timp si praf. Imi arata cum face, si imi explica pe intelesul meu cu multa rabdare.
Tot de la el am invatat responsabilitatea igienei, cum sa ma spal corect pe maini, si pe dinti. Scotea dimineata un lighean mare, cu o sapuniera si periutele de dinti. Ligheanul era asezat pe un stativ din lemn improvizat in curte, prosopul il agata de un cui infipt intr-un prun din apropiere.
Avea mainile arse de soarele ce il batea la camp…..isi spala mainile, una pe alta, aratandu-ne cum sa le spalam corect, apoi dintii si fata.
Eu si sora mea am fost norocoase sa avem un bunic rabdator, ne dadea libertatea sa alegem intotdeauna, mai mari fiind ne dadea cate ceva de facut dupa puterile noastre pentru a ne responsabiliza. Eram fericite sa il ajutam la treburi.
Imi amintesc cu drag de vremea cand se culegea fasolea si noi aveam responsabilitatea sa il ajutam s-o bata dupa ce se usca pe prispa la soare. Ne distram copios la batut de fasole.
Toamna mergeam pe camp la cules de porumb si fiecare avea randul ei de porumb….., dar ne plictiseam repede, oboseam repede, iar tataie saracu ne improviza un cort din coceni de porumb si acolo adormeam amandoua cand soarele ardea mai tare. Ar fi preferat sa nu ne stie in soare, pe camp cu el, vroia sa ne stie in siguranta acasa cu mamaie, sa nu ne duca grija. Parca il aud: „stati acasa la racoare tataie ca la camp e cald si eu am multa treaba, daca va iau cu mine trebuie sa am grija vostra”. Saracu de el, avea atata treaba si noi insistam de fiecare data sa mergem cu el, noi ne puneam pe plans, si el ceda de fiecare data la rugamintile noastre si ajungea sa ne pazeasca in timp ce dormeam, in loc sa-si termine treaba in timp util. Venea caruta la incarcat de porumb si carutasul striga la tataie: ,,Nea Dumitru, iar ai luat nepoatele cu tine ….nu termini porumbul pana la iarna”.
Mintea imi fuge des la tara, la bunicii mei, in ograda in care alergam, pe drumul prafuit pe care alergam dupa vacile ce treceau seara catre case. Daca inchid ochii, simt mirosul camerei in care dormeam, un miros de fum din soba, amestecat cu mirosul gogosilor coapte. Sunt recunoscătoare pentru tot ce am trait alaturi de ei, sunt recunoscătoare pentru aceste amintiri unice, m-au iubit neconditionat, si m-au crescut in dragoste si armonie.
Puiul meu David nu are un bunic, singurul bunic ce l-a iubit inca de cand era in burtica, a fost socrul meu, (a plans cand a aflat ca va avea un nepotel), s-a bucurat de David doar 4 luni, apoi, s-a dus in ceruri, in univers…acolo unde sunt buneii mei……Mai multe despre relatia speciala cu bunicii mei.
Multumesc ca ai ales sa urmaresti blogul meu. Daca ti-a placut articolul meu, si crezi ca merita sa fie citit de catre mame, tati si de ce nu, de catre bunici, te rog da-i un share pe Facebook.
